Soarele din oglindă. Antologie de autor (1998-2023)
Ilustrații: Dragoș PătrașcuNota autoruluiSelecţia poemelor și prozopoemelor din această antologie a fost făcută de către autor din următoarele volume: Istorii pe care n-am să le scriu (Allfa, București, 1998), Scene intime. Scene de masă (Idea, Cluj, 2001), Il rauco suon (Casa Cărţii de Știinţă, Cluj, 2006), În Balkanya, eu și ceilalţi demoni (bybliotek, Cluj, 2011), Până una-alta (bybliotek, Cluj, 2012), Vertij (Charmides, Bistriţa, 2014), TU (Tracus Arte, București, 2016), Avionul fantomă (Tracus Arte, București, 2017), urmuz. 23 noiembrie 1923 (Tracus Arte, București, 2018), și încă ceva (Tracus Arte, București, 2019), Bufonerii și litanii (Tracus Arte, București, 2020), celelalte lucruri inutile (Tracus Arte, București, 2022). Nota editoruluiIlustraţiile care însoțesc această antologie de poeme reprezintă, în sine, și ele „o antologie” artistică, fiind realizate de Dragoș Pătrașcu între anii 1995 și 2021, cu alte cuvinte, aproape în aceeași perioadă în care au fost scrise și aceste poeme. Soarele din oglindă e, uneori, la fel de orbitor ca soarele de pe cer. Nu însă la fel de neîndurător. Cu oglinda te poți juca, poți chiar să te ascunzi în spatele ei. Dacă alegi unghiul potrivit, ți se permite să jonglezi, fără temeri, cu ceea ce pare de neîndurat. Oglinda e, totodată, o deschidere și un văl. Revelând, temperează. Estompând, îndeamnă privirea să-și creeze propriile-i lumi. Și, mai ales, îngăduie ca soarele să palpite și în regim nocturn. Deoarece acolo, în noapte, ai șansa să te întâlnești cel mai des cu dublii și cu semenii tăi. Acolo, în noapte, se spun poveștile cu miez enigmatic și se aud litaniile care ne mângâie și ne rezidesc.Așadar, Soarele din oglindă. Sub acest titlu se înșiruie cei 25 de ani de poezie ai mei. Primesc această antologie, cu recunoștință, ca pe un magnific dar din partea Editurii Școala Ardeleană, cu speranța că se vor bucura și alții de el. (MIHAI MĂNIUȚIU) Capacitatea de a inventa și regiza situații – macabre, dramatice, funambulești, spiritualizate –, de a suprapune planului dilematic serii de constelații simbolice, în care mitul puterii divin-despotice, erosul energetic, singurătatea și jertfa Alesului generează situații-limită, alături de capacitatea de a transfera imaginarul în acțiune și ideile în viziuni de o covârșitoare plasticitate conferă teatrului și textelor lui Mihai Măniuțiu o adevărată forță de șoc. [...] Eu baroc, manierist, om de meraviglia și agudezza, Măniuțiu este un artist cu senzorium cultural și intelectualism palpitând de carnalitate. (DAN C. MIHĂILESCU) Pot repeta, pe scurt, ce spuneam altădată despre excelentul regizor, eseist, prozator, poet Mihai Măniuțiu: poemele lui coboară, cu fiecare plachetă, tot mai adânc și mai dez-vrăjit spre interioare vulnerate, proza exersează derâderi la lumea care (pe)trece, iar regia caută locul de mijloc, răscrucea în care înăuntrul și în afara s-ar putea reconcilia. [...] Cărțile sale, excelente, se succed una după alta fără a impune cu forța cuvenită acest scriitor de raftul întâi. [...] De citit Mihai Măniuțiu neapărat. (IRINA PETRAȘ) „Cerebralul” Măniuțiu se înfățișează în literatura sa ca un „vizionar” fără limite, artist al fanteziei și al „himerelor”... (ION BOGDAN LEFTER) Prestigiosul regizor de teatru Mihai Măniuțiu [...] s-a ilustrat la cote înalte și ca prozator și poet. În această a doua ipostază a manifestat o mobilitate a fanteziei și a formelor discursive remarcată în toate glosele critice care i s-au consacrat, cu accente pe o „artă a dedublării”, a jocului cu măștile și convențiile literare, în general, fapt deloc surprinzător la cineva care are evidenta vocație a înscenărilor de momente de viață și de destine în „marele teatru al lumii”. (ION POP) Vrăjire și dez-vrăjire a realității, cărțile lui Mihai Măniuțiu închipuie o rostire dedusă din straturile difuze ale cotidianului și din paradoxurile unei suprarealități exuberante și ludice, prin care este expusă linia de întâlnire dintre lumi, fisura inconsistentă din lucruri, dar și jocul inconstant dintre interioritate și exterioritate. (IULIAN BOLDEA) ars poetica sub cupola de aur și de safireîn ritmurile unei muzicicum nu mai auzisem până în acel momentprintre gratii de oțel care ne protejauam zărit-o pe lidia jigamarea dresoarevârându-și coama sălbatică blondăîn gura leilor ei ca niște mielușei(lei care au sfâșiat-o de vieîn arenănu mult timp după aceea) peste ani și ani m-am gândit și mi-am spuscă asta − cam asta înseamnă să scrii poeme:să-ți vâri capul în gura unor lei ca niște mielușeicare or să te sfâșie dacă (și când) o să li se pară lorcă așa le stă bine unor fiare regești Reperele biobliografice ale autoruluiMihai Măniuţiu
